Cum am invatat sa traiesc in rusine
Articol publicat pe republica.ro
Privesc in urma cu multa compasiune la micuta Cami, cu codite de scolarita, micuta si slabuta si imi aduc aminte cum venea acasa plangand:
– Nu ințeleg ce au cu mine? Ce le-am facut? Daca asa m-am nascut eu!, pentru ca adesea copiii ii strigau „slabanoagaaa”.
La inceput plangeam, imi era rusine de corpul meu si de mine. Apoi am invatat sa nu mai plang si sa ma prefac ca nu ma afecteaza, dar ajunsesem sa imi urasc corpul. Mai tarziu, la liceu, colegele care tineau diete imi spuneau adesea „ce mi-as dori sa fiu slaba, aaa ca tine”, dar eu retraiam aceleasi momente de frica, neadecvare, durere si rusine.
Acest sentiment, „rusinea”, te roade pe dinauntru, te face sa te simti mic, neadecvat, sa crezi ca e ceva rau cu tine. In acel moment iti vine sa fugi, sa te ascunzi, sa intri in pamant pentru a nu fi vazut. Distanta emotionala dintre cel care se simte rusinat si cel care ne produce rusinea este atat de mare, incat ea produce durere si ruptura interioara. Rusinea doare al naibii de tare, afectand felul in care te vezi pe tine in lume, in care te prezinti si actionezi.
Ea nu apare de la sine, ci in relatie cu cei din jur. In cazul meu, s-a dezvoltat in relatie cu colegii, dar nu de putine ori parintii, care sunt primele figuri de atasament, devin sursa unor constante umilinte. Din dorinta de a invata copilul sa se poarte, din dorinta de a se conforma cerintelor lor, unii parinti apeleaza la mesaje ce ridiculizeaza, considerand ca e o metoda buna de a educa ca „asa se invata minte”:
– Sa iti fie rusine! Eu te cresc si tu ce faci?!
– Nu esti in stare de nimic!
– Mai bine nu te nasteai!
Persoana care ar trebui sa ma protejeze, sa ma invete intr-un mod empatic, sa ma ajute sa cresc armonios, sa ma iubeasca neconditionat, devine in aceste cazuri, sursa unor mesaje negative, devalorizante. Copilul este astfel confuz, ii este frica sa piarda iubirea parintilor si atunci se conformeaza renuntand la un mod spontan de a fi, obtinand in schimb sentimentul de ridicol. Primele experiențe de acest gen sunt gravate in psihicul copilului asa cum gravam in lemn sau lut si vor deveni baza experientelor rusinoase viitoare.
Copilul devenit acum adult si-a dezvoltat un simt inalt al vigilentei, fiind mereu in garda. El a uitat sa traiasca, sa rada, consumand energia in directia vigilentei si a comportamentului evitant.
Situatiile din copilarie l-au determinat sa creada ca rasul este o experienta umana negativa, insotit de umilinte. Si pe buna dreptate, rasul in forma in care ridiculizeaza, in forma in care il pozitioneaza pe celalalt mai jos decat este, dezumanizeaza in cel mai profund mod.
Kaufman, doctor in psihologie clinica si autor al mai multor carti despre rusine, spune ca „nicio alta emotie nu dezorganizeaza atat de mult ca rusinea, deoarece sinele se simte ranit din interior”.
Oamenii care au avut astfel de experiente traiesc in aceeasi lume in care traim si noi, numai ca ei traiesc avand convingerea ca „nu sunt buni de nimic”. Ei au nevoie sa invete ca sunt OK asa cum sunt.